Monthly Archives: iulie 2011

Cele mai fericite momente.

Tot Creve a mai trimis o leapşă la mine. Trebuie să scriu despre momentele mele fericite. Multe sau puţine, sunt ale mele aşa că le voi aşterne aici. Începem cu copilăria, zic.

♣  Pe la 8 ani am fost foarte fericită când am primit o bicicletă. Am învăţat să merg pe ea la ţară şi ştiu că îmi juleam genunchii de fiecare dată când cădeam cu ea cu tot în fiecare şanţ.

♣  Când eram copil, eram în general fericită, mai ales atunci când eram lângă bunicii mei preferaţi şi mi se făceau toate poftele.

♣ La 14 ani am fost fericită şi mândră de mine atunci când am luat examenul de capacitate, şi la fel de fericită am fost după fiecare examen luat, în decursul anilor.

♣ Am fost cea mai fericită când am aflat că sunt însărciată. A fost cea mai mare fericire dintre toate fericirile. Bunica a aflat prima şi s-a bucurat pentru mine şi pentru fiinţa care începea să se dezvolte în mine.

♣ Am fost mega fericită când am ajuns acasă de la serviciu şi am găsit în cameră un porcuşor de guineea. Stătea cuminte în cuşca lui şi aştepta să mă cunoască. Îl băteam în fiecare zi la cap pe tatăl Evei. Îi spuneam că vreau porc, de când mă trezeam până adormeam. Nu mă aşteptam să îl şi primesc. L-am iubit tare mult. Şi-am plâns când am aflat că a murit. Asta se întâmplase recent dupa ce eu născusem. În perioada aia a stat departe de mine.

♣ Am fost fericită când am iubit şi am dăruit tot ce-am avut mai bun în mine. M-am bucurat de zâmbete, îmbrăţişări şi atingeri calde.

♣ Am fost fericită când Eva a spus prima oară mama. Când a început să meargă de-a buşilea, când a făcut primii paşi, când a  început să alerge, când a început să cânte şi să spună primele cuvinte…

Cu siguranţă au mai fost şi alte momente fericite.

Leapşa merge mai departe la toţi cei care vor s-o facă dar mai ales la cei de aici.

Ruşinicăăăă! Leapşa (2)

Creve şi Roşcata mi-au pasat o leapşă. Trebuie să spun câteva chestii de care mi-e ruşine. (cred)
M-au cam pus în dificultate că nu prea ştiu care-s alea de care să mă ruşinez.

  • Uneori sunt mult prea liniştită. Dacă se întâmplă ca cineva să-mi spună o chestie care mă deranjează, prefer să tac decât să încep să mă cert. Dacă e o chestie foarte urâtă, spun, clar.cearta, tacere,
  • Când sunt concentrată pe ceva anume nu aud pe nimeni din jurul meu, poate să-mi spună ce-o vrea, că eu nu aud. Sunt atentă la ce fac în momentul ăla.
  • Nu suport când cineva vorbeşte cu altcineva şi cineva-ul ăla se uita în ochii mei. Şi-i şopteşte ceilulalt la ureche. Am senzaţia că-s bârfită. Nu pot să tac aşa că-i spun să-mi zică ce are de zis. Poate chiar n-are, dar eu tot îi zic.
  • Mă trădează faţa întotdeauna. Nu pot să zâmbesc când ceva nu-mi convine, nu pot să mă prefac că totul e ok dacă nu e. Dacă nu agreez o persoană, n-are cum să nu-şi dea seama.

Leapşa merge mai departe la: Mihaela Anghel, Ticăloasa, Ella, Delia şi Cristi.
Mâine ar fi trebuit să merg cu Eva la doctor. Să o vadă şi să ne programeze pentru operaţie. Se mai amână cu câteva zile. Mergem marţi dimineaţă.

O să te iubesc întotdeauna

Naivă mi-s de felul meu. Atât de naivă încât am crezut cu tot sufletul în vorbe în genul celor scrise în titlu. Am crezut în dragostea adevărată, în dragostea aia care odată ce începe nu se mai termină. Am crezut în gesturi mici dar semnificative, făcute din dragoste. Te iubesc-ul meu a venit mereu din suflet şi-n momente banale şi-n momente speciale. Eu încă mai cred că oamenii sunt frumoşi şi că dragostea nu se stinge.

Rânjesc în colţul gurii când zăresc pe stradă tineri care se ţin de mână şi care se privesc cu atâta dragoste. Mă emoţionez de-a dreptul când observ bătrâni care se plimbă prin parcuri şi când văd cum mâna ei îşi face loc în palma lui nu pot să simt altceva decât bucurie.

Mi-amintesc de bunicii mei, când eu eram mică. Ieşeau cu mine în parc, dar până să ajungem acolo se ţineau de mână. Eu eram atât de nerăbdătoare să ajung în parc încât o luam înaintea lor şi mă trezeam că prind de mână o altă femeie, care nu era bunica. Dar asta realizam abia după câteva momente. Şi-atunci intram în panică. Bunicii erau în spate, chicoteau şi-mi spuneau să mă liniştesc, că ei sunt în urma mea.

Mi s-a părut întotdeauna ceva de domeniul fantasticului ca o relaţie să dureze zeci de ani. Ok, dragostea trece, apare iubirea. Iubirea aia care este atât de caldă încât îţi inmoaie sufletul. Iubirea aia care aduce cu ea respect, înţelegere şi în acelaşi timp înţelepciune.

Oamenii ar trebui să se completeze. Unul să-l prindă pe celălalt atunci când este pe punctul de a se prăbuşi şi să-i dea o mână atunci când crede că nu se mai poate ridica. E atât de preţios momentul ăla în care simţi că cineva, acel cineva în care tu îţi pui toate speranţele, chiar e acolo, lângă tine, în orice moment.

E trist că atunci când o relaţie se încheie, unul dintre parteneri alege să arunce cu vorbe grele şi să mâzgălească cu noroi întrega relaţie. E trist că nu doreşte fiecare să păstreze momentele frumoase şi să se bucure de modul în care le-a trăit.

Mi-ai spus mereu că mă vei iubi întotdeauna.
Nu te-am crezut niciodată.